Știați ca…Celibidache a cântat si jazz? Iata un pasaj fascinant dintr-un interviu inedit cu Gică Petrescu :
“– Eu am studiat chitara la Conservator, la „Lira“. Așa se chema, Conservatorul „Lira“. Era un local care era condus de un pianist în vogă pe atunci, Renzo della Pergola, și de nevasta lui, Stella o chema. Conservatorul ăsta pe atunci își avea sediul pe Știrbei Vodă, apoi l-au mutat pe Dionisie Lupu. Pe profesorul de chitară nu mai știu cum îl chema dar mai țin minte puțin din ce se învăța acolo și din colegii mei, dintre care unul avea să ajungă celebru în întreaga lume. Vorbesc de dirijorul Sergiu Celibidache.
– Celibidache cânta la Conservatorul „Lira“? Eu am publicat recent corespondența lui cu Trancu-Iași, cu avocatul Eugen Trancu-Iași, nu știu dacă l-ați cunoscut…
– Da, îl știu și pe Trancu. Celibidache, ca și Trancu, era moldovean, era din Iași. Se pripășise aici, la București, după o ceartă cu taică-său care, aflând că vrea să facă muzică, îl gonise de acasă. N-avusese norocul meu, ai lui nu i-au înțeles pasiunea pentru muzică…
– Da, doreau să facă Politehnica…
– Așa. Și atunci s-au certat iar el a venit în București și mai câştiga câte un ban acompaniind la pian. Fiindcă, nu știu dacă știi, el a fost un foarte bun pianist, era împătimit de jazz și știa foarte bine să cânte la pian. Așa l-am cunoscut.
– Deci studia pianul la Conservatorul „Lira“?
– Nu, nu studia. Ne acompania pe noi, elevii, pentru un bănuț în plus. Cânta alături de noi la pian și mă mai ajuta la evenimente speciale, de 1 și 8 martie, de Paște, de Crăciun… Eu cântam și el mă acompania la pian. Mă rog… Am fost colegi vreo 2 ani, până plecat definitiv în Germania.
– Celibidache a plecat din țară în 1936. Înseamnă că l-ați cunoscut prin 1934.
– Cam așa.
– În 1934 dumneavoastră aveați 19 ani.
– Da.
– Cum era tânărul Sergiu Celibidache?
– Era greu să te înțelegi cu el. Colegii îi spuneau „Țiganu’“, că era mai tuciuriu așa. Dar era teribil de talentat.
– Nu era țigan, era grec…
– Știu.
– De ce spuneți că „era greu să te înțelegi cu el“?
– Era foarte nărăvaș așa… Imediat se enerva.
Țin minte, pe vremea aceea prinsesem un angajament la Grand Cafe Restaurant „Lafayette“, o firmă mare, internațională, condusă de Centrala Parisiană care mai avea la noi galeriile „Lafayette“. Tocmai se deschisese deci la Grand Cafe Restaurant „Lafayette“, pe Calea Victoriei, la parterul „Grand Hotel“, pe colț cu Palatul Poștelor. Pe unde e magazinul „Victoria“ acum…
Era ceva foarte luxos pe vremea aceea, arhitectul Clejan , care făcuse Magazinul Victoria, le realizase interioarele în stil Art Deco, bucatele erau dintre cele mai alese și soseau de la restaurantul „Cina“ iar în dreapta, imediat cum intrai în cafenea, aveau și atracția principală, „Marea galerie de vedete artistice, literare, mondene şi politice bucureştene“, o expoziție permanentă de acuarele realizate de caricaturistul ieșean Sell și de regizorul Victor Ion Popa.
Și, printr-un mare noroc, am reușit să prind un angajament la ei.
– Cum de ați izbutit? Erați tânăr… Aveați deja un nume în lumea muzicii?
– Nuuu… Păi ce nume să am că ți-am zis, eram elev la liceu…
– Unde ați făcut liceul?
– La „Gheorghe Șincai“, pe Știrbei Vodă, unde înainte fusese internatul liceului „Sfântul Sava“. Acolo își avea sediul, în casele generalului Florescu.
Ei, și acolo, împreună cu un coleg al cărui tată preda la Academia Comercială, aia de la Piața Romană, la ideea profesorului nostru de muzică, îmi încropisem un ansamblu instrumental cu care mai cântam la diferite ocazii și festivități școlare. Eu cântam la chitară și voce, colegul meu mă acompania la pian.
– Mai știți cine vă era profesor la „Șincai“?
– De muzică?
– Da.
– Nu mai știu exact… Chirescu parcă sau Magiari … Da, cred că Magiari era. Fiindcă fiu-său, Ionel, era coleg cu noi. Baritonul Magiari! Am păstrat cu el o frumoasă prietenie, ne vizitam des…
La română îl aveam pe Nedioglu , care era și director al liceului. Era o celebritate, fusese unul din profesorii Regelui.
– Ai regelui Mihai?
– Da. La Clasa Palatină.
Când s-a pensionat, marele Arghezi a scris despre el așa:
„Ascultam aseară dulcea voce a cântărețului Folescu, cea mai dulce din câte am auzit. Rareori vocea cântată a putut să aibă o catifelare mai stranie și mai adâncă. E șoapta, făcută glas, din scripturile credinței și ale speranței, turburate de melancolii; e plânsetul zilelor ce trec și te rănesc; e un adio de despărțire către noapte. Timpul o ia încolo, pe întuneric și sufletul încoace.
Ascultam steaua de peste mormânt. Câți ani, câți nori și cocori, câtă frunză s-au risipit, de când a murit murmurul acestei rugăciuni de frământare, care a fost geamătul melodic al lui Folescu?
Mii de ani, zvonul cântăreților s-a spulberat în clipa chiar în care tremura. Mii de ani, accentul și tonul s-au pierdut. Ai năzui să auzi Profeții și oratorii; pe Pavel, pe Demostene, pe Cicero, pe Bossuet, strigătul Dacilor în apărare și atac. Din toate elanurile nu a rămas nimic! Vibrația elocvenței e defunctă. Afară doar, dacă nu cumva, după presupunerile științelor noi, corurile antice nu ne învăluiesc încă, fără să simțim. Imperceptibile auzului terestru ele plutesc în eternitate și haos, cu pipăitul pe clape al lui Beethoven și Bach și cu Predica de pe Munte…
Imnul și sunetul și-au descoperit în cele din urmă un tipar. Discul de ebonit, mai rezistent ca pergamentul scriitorului, păstrează pentru totdeauna glasul, vioara, clavecinul și harpa. Din semnele și punctele lui înviau aseară, emoției mele, suspinul dulce al lui Folescu:
Priponit de-o garofiță
Paște calul lui Gheorghiță.
Garofița s-a uscat…
N-am înțeles de ce și cum, de la stihurile lui Folescu gândul s-a dus, tocmai departe, la profesorul Nedioglu… Marele dascăl de limbă românească e directorul pensionat al liceului Șincai. Poate ca o analogie, între pierderile de odinioară și ingratitudinile meseriei de educator. Din admirabilul apostolat al profesorilor nu rămâne iarăși nimic: din când în când o statuie și-atât.
Pe creștetul pieziș al măgurii de aer și cer imens, deschis în fruntea căii Șerban Vodă, e-adevărat că, sobru și aspru – și vast – se ridică monumentul uriașelor energii, ale lui Nedioglu. E-adevărat că din școala lui el a făcut o universitate. Acolo s-a învățat bunul simț, dragostea de patrie și limbă, noțiunea echilibrului și a măsurii. E-adevărat că marele profesor a fost și un mare gospodar, un om de ordine severă și de caracter, drept, corect, bun și tolerant la trebuință, ireproșabil și demn camarad ascultat de profesori și școlari. E-adevărat că auditorul claselor superioare, ale liceului, a petrecut numeroase ore de bucurii delicate în fața catedrei inspiratului cărturar. Lecțiile de limbă, de discernere și de disciplină intelectuală ale profesorului Nedioglu au fost unice în epoca lui, e adevărat.
Dar o furtună de brutale suferințe, de care au parte, mai cu seamă, aleșii Domnului și răstigniții vieții, l-a copleșit. Azi, foștii lui ucenici se întâlnesc pe câte o uliță tăcută cu un om trist și decepționat. Salutul lor spune mai mult decât un omagiu și o închinăciune la dascălul copilăriei și adolescenței lor. O lacrimă nestăpânită le mijește în sufletul, tumult, aglomerat de ecouri, ca o grotă de stalactite. Ei îl așteaptă să se întoarcă…
Mă opresc uneori în dreptul aleii din grădină, a intrării din latura școalei, pardosită curat. Zăplazul de iederă înaltă, plantată de Directorul Nedioglu își freamătă velința de frunze, spânzurată de văzduh. Totul e cum a fost lăsat din mâinile lui. Numai Directorul e absent. El e absent de pretutindeni… Unde-l va găsi acest bilet al meu, încredințat adierilor dintre iederi? Dar în cancelaria liceului mai arde aprinsă de el, candela de toată ziua și noaptea? Zidită în perete, ea păstra în văpaie amintirea camarazilor din învățământ, căzuți în primul mare război, pentru țară.
Profesorul Gheorghe Nedioglu a scris cărți limpezi pentru școlarii lui. Aș dori ca slovele de față, dacă nu îndrăznesc prea mult, să-i ademenească inima pustiită, către o nouă menire.
Magistrul, care și-a răscumpărat amar personalitatea și a plătit datoriile omului de conștiință cu o dobândă exagerată, mai are o datorie de împlinit: o resurecție de consolare. El trebuie să scrie și pentru noi, cei de-o vârstă morală cu el.“
– Frumos tare…
– Da.
Ei, și odată, la o serbare de sfârşit de an școlar, m-au pus să cânt șansonete. Se aflase că știu să cânt și aveam un succes grozav, eram idolul fetelor. Așa că m-au chemat să cânt la serbarea aia. Mi-am încropit eu un mic repertoriu, am cântat eu ce am cântat și, când am terminat și am ieșit din scenă, Nedioglu m-a chemat la el în birou.
Când am intrat m-a luat în primire așa, deodată: „Vezi că-n sală, cât timp ai cântat, a fost unul din marii noștri muzicieni. Vrea să-ți vorbească. Te așteaptă jos, la intrare!“
Când am auzit asta am înghețat. Am coborât și jos, la intrarea în liceu, cine crezi că mă aștepta? Marele nostru violonist, Grigoraș Dinicu . Matale ești tânăr, nu știu dacă ai auzit de el…
– Am auzit, sigur că da…
– Așa. Era Berbec, ca și mine.
Ei, și atunci Grigoraș Dinicu mi-a pus mâna pe umăr și m-a întrebat: „Puștiule, te-am auzit cântând. Te felicit! Dar de unde ai tu habar să vorbești atât de bine franțuzește?“ Emoționat i-am răspuns că am învățat de la mama, ți-am spus că mama studiase în tinerețe la Paris.
Iar Dinicu, auzind asta, zice: „Uite, eu pe 14 iulie, de Ziua Franței, am un recital la Ambasada Franței. Aș vrea să te invit să cânţi alături de mine! Ce zici?“
Îți dai seama că m-am bucurat însă n-am lăsat să se vadă asta prea tare fiindcă eu, după ce mama se stinsese, tot ce făceam făceam după ce mă sfătuiam cu tata. Nu ieșeam din cuvântul lui.
– Așa sever era?
– Nu era sever. Dar așa mă obișnuisem, tot ce vreau să fac să-i cer voie înainte. Eram cei mai buni prieteni, discutam absolut tot.
Așa că i-am răspuns lui Dinicu: „Maestre, vă dați seama că sunt onorat de propunerea dumneavoastră, însă nu pot să iau o decizie decât după ce mă sfătuiesc cu tatăl meu!“
Ei, m-am dus, am vorbit cu tata și asta a fost…
– V-a dat voie?
– Sigur că da. Mi-a zis: „Gicuță, asta-i o mare șansă pentru tine. Dacă tu crezi că poți face față pregătește-te bine, fă-ți un repertoriu frumos, și du-te! Eu nu mă opun.“
Și m-am dus.
Am cântat, am avut mare succes, atât de mare încât ăia de la ambasadă i-au zis lui Dinicu că-s francez nu român, și atunci Dinicu, după ce am terminat, mi-a dat niște parale și mi-a zis: „Uite aici partea ta, onorariul! Acum du-te și spune-i lui taică-tău că, dacă îți dă voie, de săptămâna viitoare cânţi cu mine!“.
Așa am ajuns să cânt la Grand Cafe Restaurant „Lafayette“.
– Dinicu v-a ajutat să prindeți acel angajament?
– Da. El cânta acolo. Ei aveau un program foarte interesant, foarte variat. În prima parte, seara, de la 8, era recitalul de jazz, unde cânta orchestra maestrului Iosef Hönigsberg împreună cu violonistul Sami Saidman. Ăștia erau, pe atunci, cei mai buni în materie de jazz și cântau acolo, la „Lafayette“ de la ora 8 până la miezul nopții. Ei, și după miezul nopții, intra maestrul Dinicu împreună cu orchestra lui. Ei cântau d-astea, șansonete, tangouri, muzică de petrecere… Și acolo, între ei, mi-au făcut loc și mie. Mă acompania orchestra lui Sandu Marcu.
Țin minte că, imediat după ce am semnat contractul de „diseur“, „gurist“ cum se spune la noi, patronul, domnul Schwartz, m-a pus să-mi comand de la ei, că aveau raion de croitorie, două costume, unul alb și altul bleumarin. Costume făcute pe comandă, din cea mai bună stofă englezească. Cu costumul bleumarin aveam voie să cânt doar în restaurant, seara.
– Și Celibidache de ce s-a enervat?
– Păi într-o seară, când pianistul nostru a avut nu știu ce problemă și n-a mai putut ajunge la program, am avut ideea să-i zic lui să ne acompanieze. Că erau bănuți frumoși, era păcat…
– I-ați zis lui Celibidache să vină?
– Da. Era vorba doar de câteva ore doar. Și, bineînțeles, dacă ieșea treaba bine, poate putea prinde și el un contract acolo, că tot stătea rău cu banii.
– Și el ce-a zis?
– S-a enervat teribil.
– De ce?
– Nu-l suporta pe Dinicu. „Cum să cânt eu cu țiganul ăla?!“, zice. Și n-a venit.
Curînd după povestea asta el a plecat definitiv din România iar eu m-am lansat în lumea muzicii.”